Rădăcini, tradiții, simplități

Cunoscută ca și Măriorica de la Curichiște

Măriorica – al doilea copil al Ioanei și Ion Colceriu Dandu, s-a născut într-o zi frumoasă de septembrie a anului 1938, când lumea se pregătea de tăiat curechiul. Până când s-a măritat a locuit cu părinții și frații ei în casa de lângă bufet (peste drum de intrarea pe ulița Chindenilor). Fratele ei mai mare a fost Gavril ( ce s-a căsătorit cu Maria Frenț – suplinitoare în Voșlăbeni, ca apoi să se mute la Gheorgheni) și Mihai  (Luțu de la Galați, ce se va căsători cu Zoița, fiica lui Aurel de la Aprozar, ce se va muta la Galați imediat după revoluția din 1989).

Iubea copiii de aceea și-a dorit să devină învățătoare. A început liceul pedagogic, dar situația financiară a părinților i-a tăiat avântul. Pentru că aceștia își permiteau să susțină la școală un singur copil, ea a fost nevoită să renunțe la visul ei în favoarea fratelui ei mai mare, Gavril. Fiind învățată să-i pună pe ceilalți pe primul loc nu a fost greu să înțeleagă situația pe moment. Însă cu timpul faptul că nu a putut ajunge și ea învățătoare sau educatoare a devenit cea mai mare mâhnire.

Deoarece era sensibilă, harnică și sufletistă, petrecărețului Gavril ( fiul  Anei și a lui Mihai (Niailă) Colceriu), i s-a pus cu drag la inimă și a luat-o de nevastă, chiar dacă avea numai 17 ani. Casă și-au făcut împreună pe ulița de la Curechiște la nr. 436 ( acum se numește Voluntarilor, nr. 513, în sat se știe de ulița Proștilor) doar după câțiva ani apărând și primul copil – Mihai (Mișu muzicantu). Al doilea copil a fost Felicia ( o fetiță care la doar 3 luni s-a stins) și ultimele în familie au apărut gemenele Maricica (căsătorită Pal) și Letiția (căsătorită Ciobotariu).

Foarte puțin timp a lucrat ca dădacă la grădinița din Voșlăbeni (care era în curtea actualei primării). Ulterior locul de muncă până la pensie a fost la țesătoria de stofă pentru mobilă și chiar dacă turele erau grele, mereu își făcea timp pentru a lucra ceva în plus acasă. Alături de Gavril, tricota haine, pe care le vindea ca să facă un ban în plus. Avea grijă de gospodărie și încerca să se descurce cu toate. Dacă veneau musafiri sau frații ei în vizită, niciodată nu îi lăsa să plece cu mâna goală: cartofi, ceapă, varză sau orice bunătăți avea în grădină sau cămară le împacheta iute, pentru că nu se „cade să meargă acasă cu mâna goală”. Mereu s-a îngrijit de ceilalți, să aibă de toate, să le fie bine, chiar dacă asta presupunea pentru ea un efort în plus sau muncă. De la colegi și colege de muncă, foști chiriași, rude apropiate sau mai îndepărtate, nimeni nu ezita să-i treacă pragul cu drag.

Sensibilă din fire, uneori punea la suflet chiar și mici „nimicuri”. Îi plăcea ca totul în gospodăria ei să fie cel mai mare, frumos și bun iar dacă se întâmpla ca iarba cosită de vecini sau alte rude să fie „mai bună”, găinile mai grase, pichioșile mai mari și mai multe sau aveau alții „performanțe” gospodărești deja se supăra.

 Veselă din fire, într-o zi caldă de iunie, pe când se terminase de vopsit tâmplăria la casa nouă din curte, copii și nepoții au dat drumul la muzică și încet – încet s-a încropit o petrecere în toată regula. Ca să devină totul mai distractiv, Măriorica a adus ceaunul de afară în care făcuse mămăligă de dimineață și împreună cu nepoții s-au „mânjit” cu negru de pe fundul ceaunului, petrecerea devenind una cu adevărat hazlie.

Era „bună de povești”, oricine trecea prin curte „întârzia” mereu, de unde avea treabă –cel puțin juma de ceas –că steătea la povești cu Măriorica.

 Cu felul ei de-a fi, a completat perfect viața veselă de pe uliță și într-o oarecare măsură și pe cea din sat. Simplă dar totuși cu multe lupte interioare, a reușit să „coloreze” minunat viețile copiilor, rudelor, nepoților, cu multe amintiri plăcute. Deși în anul 1997 s-a dus spre cele veșnice, schițează și acum zâmbete pe fața oricui a cunoscut-o.