Rădăcini, tradiții, simplități

Cunoscut ca și Niailă a lui Gheorghe Anii lu Coman

Anul 1905 a fost anul în care Ana Dandu (născută Țepeluș) l-a adus pe lume pe cel de-al doilea copil, Mihai ( Niailă). Alături de soțul ei, Gheorghe Dandu, au avut încă 9 copii: prima a fost Măriuca (ce se va mărita cu Petrea (Casieru), al doilea Mihai (Niailă) – a cărui poveste o descoperim aici, Gavril (ce a avut 3 copii), Chiva ( 1 copil) , Ileana (3 copii), Grigore – învățător (1 copil), Petru (Milu Casărului –  5 copii), Ion (căzut pe front în Cehoslovacia în al doilea Război Mondial) și Petrică (mort într-un incendiu la stână la vârsta de doar 9 ani). Niailă s-a căsătorit în anul 1927 cu Ana Voaideș, iar casa și-au făcut- o împreună chiar în curtea părintească – vizavi de Sfatul Popular  – acum Primăria Comunei Voșlăbeni. Mică dar plină de înțelegere și căldură. Au avut împreună 5 copii: Aurelia Țepeluș ( a Magazionerului), Gavril Colceriu-Dandu (tatăl lui Mișu Muzicantu), Ioan Colceriu Dandu – (Nucu Dandu), Ana (Anica) Colceriu Dandu – căsătorită cu Gavril a lui Pipașu și Maria Țepeluș (născută Colceriu-Dandu) – căsătorită cu Valer Țepeluș a lui Socoteală.

Om muncitor și harnic, tot ceea ce a strâns și a agonisit a fost din propriile sale puteri. A început să lucreze de tânăr, inițial pentru a strânge ceva bani cu care să-și poate cumpăra o pereche de cai frumoși. Era un mare iubitor de animale – lucru transmis de la tatăl său, care avea o gospodărie mică însă extrem de îngrijită și ordonată. Imediat ce și-a putut cumpăra caii mult visați, a început să lucreze mai cu spor și mai cu drag. Iarna mergea la pădure la tras de lemne cu caii – chemat de cei ce urmau ca în primăvară – vară să-și construiască case sau șuri. În restul anului când Rizer ardea la cuptoare var, Niailă își lua caii și aducea bolovani din carieră pentru a fi arși. De obicei se trezea cu noaptea-n cap (3-4 dimineața) pentru a putea face cât mai multe transporturi în acea zi. Iar ca să poată strânge ceva bănuți în plus, nu cerea ajutorul nimănui, singur se ocupa de  încărcarea și descărcarea căruței cu bolovani. Când Rizer termina de ars varul, încărca căruța cu var nestins și pornea cu căruța în satele vecine, până chiar și în județul Neamț  – dincolo de Pângărați, să vândă varul. Tot acest traseu l-a făcut timp de mai bine de 30 de ani.

Deși munca era colosală, banii câștigați erau puțini, însă avea mare nevoie de ei pentru a le cumpăra pământ „de zestre” copiilor. Singurele locuri de unde putea cumpăra erau din satele vecine: Suseni și Valea Strâmbă pentru că ungurii pe atunci vindeau la preț bun. Acasă alături de soția lui dragă, Ana, a avut grijă ca să aibă un trai decent, având o gospodărie ce le asigura hrana și stabilitatea. Cât Niailă era plecat, Ana alături de copiii mai mari aveau grijă de animalele din curte (porci, vaci, oi) și totodată de muncile câmpului (cartofi, fân, cereale) – în funcție de posibilități.

Cel mai greu și dureros an a fost anul 1962 – o dată cu colectivizarea. Atunci i-a fost luat aproape tot pământul, majoritatea animalelor din grajd și mare parte din utilajele pe care reușise să și le cumpere pentru a-și ușura munca lui și a familiei. A rămas efectiv cu o vacă, 3 oi și câteva găini. Pentru a le putea ține, era obligat să cosească cu coasa 12 hectare de teren. După ce  era uscat, adunat, fânul trebuia dus la cântar, de unde 70 % rămânea la C.A.P iar restul de 30% trebuia să și-l „drămuiască” în așa fel încât să-i ajungă la animale până în următorul an. Deși ar fi fost obligat să predea și caii cu care lucrase până atunci, inima nu l-a lăsat și într-o noapte a fugit cu caii și căruța la o familie din (Bicaz sau Dămuc – nu se mai știe nimic concret) și i-a lăsat familiei respective fără nici o pretenție (în acea parte a țării nu se realizase colectivizarea). Efectiv nu putea să știe că animalele iubite cu care lucrase atâția ani (deși acea pereche de cai era periodic schimbată cu una mai tânără și implicit mai productivă) erau luate în mod abuziv de stat.

Toată viața a continuat să aștepte momentul în care „munca la colectiv” se va termina că zicea „ tăte-au un înșeput dar tăt așa, au ș-un sfârșât”. Din păcate nu a mai apucat să vadă cum se termină acea perioadă, neplăcută și detestată de el din toată inima, pentru că în data de 16 septembrie 1984 a închis ochii pe vecie. Dacă ar fi să-l definim, tata Niailă ar suna așa: o viață, 2 războaie, muncă, sacrificiu însă mai presus a fost familia și iubirea lui față de cai indiferent de cât de nejustă a fost soarta.